Jurnalul lui Ruth

1. 

Ruth își ținuse mereu jurnalul ascuns, așa că, atunci când Lin l-a găsit pe masa din bucătărie, a știut că ceva nu era în regulă.

Jurnalul era deschis la mijloc, iar cerneala încă proaspătă de pe paginile scrise sugera că fusese consultat recent. Lin nu era genul de persoană care să cotrobăiască în lucrurile altora, dar o neliniște profundă o cuprinse. Ruth era sora ei mai mică, întotdeauna secretoasă și introspectivă. Faptul că își lăsase jurnalul la vedere, abandonat pe masa de bucătărie, era complet neobișnuit.

— Ruth? a strigat Lin, dar ecoul vocii sale s-a pierdut în liniștea casei.

Era o liniște nefirească. Ruth ar fi trebuit să fie încă acasă, pentru că dimineața, înainte de a pleca la muncă, Lin și-o amintise stând în pijamale, băgĂndu-se între pernele canapelei din sufragerie.

Cu o ezitare care o făcea să-și simtă inima bătând mai repede, Lin s-a aplecat peste jurnal. Literele delicate, scrise cu grijă, erau inconfundabile. Încercând să nu lase amprente vizibile, Lin a ridicat jurnalul de pe masă, ștergându-și palma transpirată de marginea bluzei.

Pe pagina deschisă erau scrise următoarele cuvinte:

Dacă citește cineva asta, înseamnă că sunt într-un mare pericol. Te rog, nu spune nimănui ce ai citit și nu te întoarce în acea cameră.

— Ce cameră? a șoptit Lin, simțind un fior rece pe coloană.

Se uită din nou la pagina jurnalului, încercând să găsească vreun indiciu. Pagina următoare era goală, dar Lin știa că Ruth scrie adesea lucruri codate în jurnal, folosind fraze banale care însemnau altceva pentru ea. A tras adânc aer în piept și a decis să cerceteze casa.

Primul loc unde s-a îndreptat a fost dormitorul lui Ruth. Camera era neașteptat de ordonată. Patul era perfect aranjat, iar perdelele traseră la fel cum le lăsase dimineața. Totuși, ceva lipsea. O fotografie. Era un mic portret pe care Ruth îl avea mereu pe noptieră, cu ele două în copilărie, râzând pe o plajă. Acum, rama era acolo, dar fotografia dispăruse.

                                                                                  2. 

— Ce naiba? a murmurat Lin. Cine ar lua doar o fotografie?

Apoi, a observat ceva straniu: marginea covorului din colțul camerei era ușor ridicată. A tras de el și a descoperit un spațiu mic și adânc încastrat în podea, care adăpostea o cutie metalică. De obicei, acolo Ruth păstra diverse amintiri, dar cutia era deschisă și goală.

Lin a înțepenit. Totul devenea din ce în ce mai ciudat. Întorcându-se în bucătărie, a auzit un zgomot slab venind de afara. Aproape că și-a ținut respirația. Ușa din spate scârția ușor, mișcată de vânt, dar Lin știa că o închisese bine cu câteva minute în urmă.

Cu pași mici și fermi, s-a apropiat de ușă. Privi în curtea din spate, dar nu văzu nimic. Totuși, un sentiment de neliniște nu dispărea. Era ceva în aer — un soi de tensiune aproape palpabilă.

— Ruth? întrebă Lin, cu voce joasă, de parcă s-ar teme să fie auzită.

Niciun răspuns.

Deodată, un sunet ascuțit a venit din pod. Lin s-a îndreptat spre scări, cu inima bătându-i nebunește. Podul era locul pe care Ruth îl evita cel mai mult, Spunea că în acel spațiu se simțea întotdeauna privită. Dar Lin era determinată să afle ce se întâmplase.

Ajunsă în fața scării retractabile, a tras de sfoara veche. Scările au coborât cu un zgomot puternic, destramand liniștea casei. Lin a urcat, fiecare scândură scârțiind sub greutatea ei.

Podul era întunecat, luminat doar de o fereastră mică. Aerul mirosea a praf și a lemn vechi. La câțiva pași de ea, a observat o carte mare, veche, cu coperte de piele. Nu mai văzuse acea carte niciodată. Când a ridicat-o, un bilețel mic a căzut din ea. Înăuntru erau scrise cuvintele:

Ei te privesc. Nu deschide ușa.

Lin simți cum o transpirație rece îi alunecă pe ceafă. Ușa? Care ușă? Apoi, zgomotul. Venind de jos.

Cineva sau ceva era într-adevăr în casă.

Lin a lăsat cărția și s-a întreptat încet spre scară. Podul părea să se încline. Când s-a uitat în jos, inima i s-a oprit pentru o clipă. O siluetă se afla în mijlocul sufrageriei, nemișcată.

— Ruth? întreabă Lin cu un fir de voce, dar figura nu a răspuns.

Prinse curaj, cobori rapid scările. Când ajunse în sufragerie, camera era goală. Nu era nimeni acolo. Era posibil ca imaginația să ii joace feste? Dar urmele de noroi de pe covor spuneau altceva. Cineva fusese acolo, iar acel cineva dispăruse la fel de repede cum apăruse.

                                                                                   3. 

Ruth continua să lipsească. Fiecare indiciu ducea la mai multe întrebări, iar Lin simțea că firul logicii începea să se destrame. Tot ce știa era că sora ei lăsase un avertisment clar și că trebuia să o găsească până nu era prea târziu.

Lin âși luă telefonul mobil și sună la numărul lui Ruth. Răspunsul a fost rapid, dar ciudat. O voce feminină, calmă și rece, spuse:

— Ruth nu poate răspunde acum.

Lin încremeni. — Cine ești? Ce ai făcut cu Ruth?

Vocea a răspuns cu un râs scurt, aproape mecanic, și apoi apelul s-a închis. Lin simți cum adrenalina o cuprinde. Oricine era la celălalt capăt al firului știa exact ce făcea ea. Mai rău, acel cineva era suficient de aproape încât să folosească telefonul lui Ruth.

Încercând să-și mențină calmul, Lin hotărâ să caute alte indicii. Se întoarse în dormitorul lui Ruth și scotoci prin dulap. Acolo, ascuns într-un buzunar al unui palton vechi, găsi un alt bilețel. Pe el scria:

Vin noaptea. Când lumina dispare, nu te uita pe fereastră.

Lin simți cum o spaimă profundă o cuprinde. Ce se întâmplase cu sora ei? De ce toate aceste avertismente?

Privi ceasul. Era trecut de apus. Lumina naturală începea să scadă, iar umbrele se adânceau în jur. Lin se retrase în sufragerie, unde aprinse toate luminile, dar senzația de siguranță era iluzorie. De afara, un alt sunet — niste bătăi ușoare, aproape ritmice, începura la fereastra bucătăriei.

— Ruth? întreabă Lin, apropiindu-se de fereastră, dar nici nu apucă să vadă ceva în întuneric că bătăile se opriră brusc.

Lin simțea cum frica o paralizează. Tot ce putea face acum era să aștepte, sperând că va descoperi adevărul înainte ca acești "ei" să o găsească.

Lin stătea în sufragerie, cu luminile aprinse, încercând să-și recapete calmul. Dar întrebările o asaltau fără milă. Cine era în casă? Ce se întâmplase cu Ruth? Și, mai ales, cine erau acești "ei"?

Tremurând, a luat jurnalul lui Ruth și a început să-l răsfoiască febril, căutând indicii care să-i dezvăluie ceva concret. Majoritatea însemnărilor erau obișnuite – gânduri personale, poezii, mici frânturi despre oameni necunoscuți. Totuși, pe măsură ce răsfoia paginile, textele începeau să capete un ton mai sumbru.

„Ei mă urmăresc din nou. Umbrele lor sunt pretutindeni. Am încercat să scap, dar mereu mă găsesc.”

                                                                               4. 

Lin simți cum pielea i se face de găină. Nu mai era vorba doar de un avertisment vag; Ruth părea să fi fost conștientă de ceva teribil. Într-o altă pagină, Ruth desenase un simbol ciudat – un cerc cu o linie diagonală prin mijloc și mai multe puncte plasate haotic în jur. Lângă simbol era o singură frază:

„Nu le răspunde. Nu le deschide.”

În acel moment, luminile din casă au pâlpâit. Lin se uită disperată în jur. Totul devenea mai înfricoșător. S-a ridicat rapid și a luat o lanternă dintr-un sertar. Dacă rămânea fără lumină, avea nevoie de o rezervă.

Zgomotul din bucătărie reveni. Era mai puternic, mai insistent. Lin se apropie cu pași mici, inima bubuindu-i în piept. În fața ferestrei, văzu o umbră – o figură umană, dar ciudat de diformă, cu membre lungi și un cap care părea disproporționat. Lin își ținu respirația. Figura părea să nu se miște, dar simțea că o privește.

Cu un gest brusc, Lin trase perdeaua. Figura dispăruse, dar zgomotul continuă. Era acum la ușa din față.

— Cine e acolo? strigă Lin, încercând să-și stăpânească teama.

Niciun răspuns, doar zgomotul continuu. Apropiindu-se încet, își făcu curaj să privească prin vizor. Nu era nimeni. Cu toate acestea, sunetul bătăilor părea real. Lin își încleștă pumnii. Știa că nu trebuie să deschidă, dar spaima și curiozitatea erau copleșitoare.

O voce familiară răsună din cealaltă parte a ușii.

— Lin, sunt eu, Ruth. Deschide, te rog.

Lin îngheță. Vocea era inconfundabilă, dar ceva în tonul acesteia părea greșit – era prea calmă, prea mecanică.

— Dacă ești Ruth, spune-mi ceva ce doar noi două știm, strigă Lin.

Tăcere. Apoi, aceeași voce, mai răsunătoare:

— Lin, deschide ușa acum.

                                                                                     5. 

Lin își mușcă buza. Își aminti de avertismentele din jurnal. Nu le deschide. Nu le răspunde.

Cu toate acestea, simțea cum rațiunea i se clatină. Și dacă Ruth era într-adevăr acolo? Dacă avea nevoie de ajutor?

Se îndepărtă de ușă, încercând să ignore chemările. În cameră, aerul părea mai dens, aproape sufocant. Apoi, luminile se stinseră complet.

— Nu, nu acum, șopti Lin, bâjbâind după lanternă. Reuși să o aprindă, dar razele acesteia păreau să fie înghițite de întunericul din jur. În mijlocul camerei, o altă siluetă. Stătea nemișcată, exact ca înainte, dar acum era mai aproape.

Lin începu să tremure incontrolabil.

— Cine ești? strigă ea. Ce vrei de la mine?

Figura nu răspunse. Doar stătea acolo, de parcă aștepta ceva. Lin încercă să se retragă, dar călcă peste jurnal, care se deschise la o altă pagină. Scrisul părea să fi apărut acolo de curând:

„Ei sunt deja aici. Nu mai pot scăpa. Dar poate o pot salva pe Ruth.”

Lin simți cum lumea din jur începe să se clatine. Ce însemna asta? Cum o putea salva pe Ruth?

În acel moment, silueta din cameră începu să se miște, pași lenți, dar hotărâți, apropiindu-se de ea. Lin își adună toată forța și se îndreptă spre ușa din spate, dar aceasta nu se deschise. Era blocată. Figura era acum la câțiva pași distanță.

Fără să mai gândească, Lin aruncă lanterna spre ea, dar aceasta trecu prin umbră fără să o afecteze. În disperare, își aminti de simbolul desenat de Ruth. Se aplecă spre jurnal și, folosind un pix, trasă cercul și linia diagonală pe podeaua din fața ei.

Figura se opri brusc. Un zgomot asurzitor, ca un țipăt, umplu aerul. Întunericul părea să se retragă, iar figura începu să se destrame, lăsând în urmă doar o umbră palidă. Luminile se aprinseră din nou.

Lin, tremurând, rămase nemișcată câteva momente. Apoi, un telefon începu să sune. Era telefonul lui Ruth, lăsat pe masa din bucătărie. Cu mâini nesigure, Lin răspunse.

— Ruth? întrebă ea, aproape plângând.

De cealaltă parte, o voce slabă, dar reală:

— Lin, ajută-mă. Sunt la vechiul far. Grăbește-te.

                                                                                  6. 

Lin nu mai pierdu timpul. Luă cheile mașinii și ieși în noapte. Farul era la câțiva kilometri distanță, dar drumul i se părea nesfârșit. Când ajunse acolo, locul era pustiu, luminat slab de reflectoarele bătrâne.

În interior, Ruth era prăbușită pe podea, palidă și tremurând.

— Lin... șopti ea. Ei m-au găsit, dar tu i-ai alungat.

Lin o ridică și o strânse în brațe, simțind cum lacrimile îi curg pe obraji.

— Totul va fi bine, Ruth. Te-am găsit. Nimeni nu te va mai răni.

Dar, în timp ce se îndreptau spre ieșire, Lin simți din nou acel fior rece pe șira spinării. În umbra farului, o altă siluetă privea tăcut.

Lin și Ruth se mișcau repede spre mașină, Ruth sprijinindu-se greu de sora ei. Vântul rece care bătea de pe malul mării părea să amplifice spaima care încă le cuprindea. Cu toate acestea, Lin era hotărâtă să le ducă pe amândouă în siguranță.

Ajunse la mașină, o urcă pe Ruth pe locul din spate și se așeză la volan. În timp ce motorul pornea, Lin simți o umbră în colțul ochiului. Se uită rapid în oglinda retrovizoare și văzu silueta care le urmărise. Era acolo, nemișcată, în pragul farului. Dar nu mai părea amenințătoare, ci aproape resemnată. Lin simți pentru prima dată că avea un avantaj.

— Lin, grăbește-te, șopti Ruth. Nu suntem în siguranță încă.

Lin apăsă accelerația, iar mașina demară pe drumul întunecat, lăsând farul și silueta în urmă. Ruth, cu capul sprijinit de geam, vorbea cu voce joasă.

— Sunt legați de locurile întunecate. De întuneric. Nu ne pot urmări dacă mergem spre lumină.

Lin își aminti simbolul din jurnal și cât de repede figura dispăruse după ce desenase semnul. Lumina și simbolurile aveau o semnificație profundă, o putere pe care încă nu o înțelegea complet. Totuși, aveau nevoie de un plan, ceva mai mult decât o fugă disperată.

— Ruth, ce înseamnă simbolul? Cum putem scăpa definitiv de ei? întrebă Lin.

Ruth închise ochii pentru un moment, încercând să-și adune forțele.

— Este un vechi sigiliu de protecție. L-am găsit într-o carte antică. Ei sunt legați de locurile în care întunericul domnește – farul, podul casei, locurile abandonate. Dacă reușim să sigilăm intrările cu simbolul, nu ne mai pot atinge.

Lin simți un val de speranță. Aveau un plan, chiar dacă simplu. Ajunse acasă și, înainte de a intra, desenă simbolul cu o bucată de cretă pe pragul ușii.

                                                                                   7. 

 După ce intrară, făcu același lucru pe fiecare fereastră și ușă, iar Ruth o ajută, șoptind o rugăciune liniștită pe care Lin nu o recunoștea.

Când ultima fereastră fu sigilată, Ruth se prăbuși pe canapea. Lin stinse luminile din casă, lăsând doar o lampă aprinsă în colțul sufrageriei. Tensiunea din aer părea să se risipească treptat.

— Crezi că funcționează? întrebă Lin, stând lângă Ruth.

Ruth dădu din cap încet.

— Simt că nu mai sunt aici. Dar trebuie să fim atente. Nu e prima dată când încerc să scap.

Lin o privi cu ochii plini de grijă.

— De ce nu mi-ai spus nimic? Te-aș fi ajutat.

— Am crezut că pot gestiona singură. Și... nu voiam să te pun în pericol.

Lin o strânse de mână.

— Suntem împreună în asta acum. Nimic nu ne va mai despărți.

În zilele care au urmat, Lin și Ruth s-au asigurat că fiecare colț al casei era protejat cu simboluri. Au aprins lumânări și au evitat orice locuri izolate sau întunecate. Ruth începu să-și recapete culoarea în obraji, iar umbra fricii care plana asupra ei părea să se disipeze.

După o săptămână, Lin observă o schimbare profundă în Ruth. Aceasta părea mai veselă, mai deschisă, iar liniștea din casă nu mai era apăsătoare, ci liniștitoare.

Într-o seară, în timp ce stăteau împreună la masă, Lin îi întinse jurnalul.

— Cred că ai putea să începi să scrii din nou, dar doar lucruri frumoase, îi zise ea zâmbind.

Ruth râse ușor, iar în ochii ei se aprinse o scânteie de speranță.

Luminile din casă sclipeau calde, iar umbrele întunecate care le bântuiseră păreau acum doar amintiri. În cele din urmă, Lin și Ruth simțeau că viața lor putea să continue, împreună, fără teamă.