Nu mi-a fost întotdeauna frică de întuneric.

 

Îmi amintesc de nopțile copilăriei, când mă ascundeam sub cerul plin de stele, cu inima plină de curiozitate. Atunci, întunericul era o pânză nesfârșită, un mister care mă chema să-l descopăr. Pădurea din spatele casei părea un univers de povești nespuse, iar foșnetele frunzelor și cântecul greierilor îmi dădeau impresia că totul este viu, parte dintr-un ritual tainic.

Dar ceva s-a schimbat. Ceva ce nici acum nu pot explica pe deplin.

Aveam paisprezece ani și era o noapte de vară, călduroasă, când am auzit pentru prima dată acel sunet. Un vuiet profund, ca un oftat al pământului, care părea să vină din adâncurile pădurii. Mă aflam pe verandă, citind o carte sub lumina palidă a unei lămpi, când totul s-a oprit brusc. Greierii au tăcut. Vântul s-a oprit. Lumea părea suspendată într-un moment ciudat de liniște apăsătoare.

Curiozitatea m-a împins să ies din curte. Am luat o lanternă și am pășit dincolo de gard, în direcția pădurii. Până atunci, locul acesta fusese sanctuarul meu, locul unde mergeam să fug de certurile părinților sau de stresul școlii. Dar în acea noapte, pădurea părea diferită – mai rece, mai întunecată, ca și cum ar fi fost un loc complet străin.

Pe măsură ce mă adânceam în întuneric, sunetul devenea mai clar. Nu mai era doar un vuiet, ci o combinație de șoapte și ecouri care parcă formau cuvinte pe care nu le puteam înțelege. Era o chemare, și nu mă puteam opri.

Când am ajuns într-o poiană pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci, lumina lunii a dezvăluit o scenă care mi-a tăiat răsuflarea. În mijlocul poienii era un cerc de pietre acoperite cu inscripții ciudate, ca niște rune. În centru, un copac vechi și răsucit, care părea mai mult mort decât viu, își întindea ramurile ca niște gheare spre cer.

M-am apropiat încet, ca hipnotizat, și atunci am văzut-o. O figură, aproape translucidă, stătea lângă copac. Era o femeie, cu părul lung și alb ca neaua, îmbrăcată într-o rochie care părea țesută din umbre. Privirea ei, golită de orice expresie umană, m-a pătruns până în măduva oaselor.

— Ai venit, a spus ea cu o voce care nu părea să aparțină acestei lumi.

Am încercat să spun ceva, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Ea a ridicat o mână, iar întunericul din jur părea să se îngroașe, ca o ceață neagră care îmi sufoca fiecare gând.

— Așteptam pe cineva ca tine.

Nu știu cum am reușit să fug. Îmi amintesc doar că picioarele mele alergau fără voia mea, iar lanterna mi-a căzut din mână. Până când am ajuns acasă, eram acoperit de zgârieturi și tremuram din toate încheieturile.

După acea noapte, totul s-a schimbat. Întunericul nu mai era doar absența luminii. Era un prădător care mă urmărea, mă sufoca. În fiecare noapte, aveam același vis: femeia din pădure mă chema, iar vocea ei devenea din ce în ce mai insistentă.

Am încercat să vorbesc cu mama, dar ea a râs, crezând că e doar o fantezie a unui adolescent cu imaginație bogată. Așa că m-am retras în mine. Nopțile mele deveniseră o luptă constantă cu teama de a adormi, iar zilele o încercare epuizantă de a părea normal.

Dar adevărata groază a început câteva săptămâni mai târziu. Într-o seară, când eram sigur că toată lumea dormea, am auzit pași venind dinspre pădure. Erau grei, ca ai unui om, dar cumva neregulați, ca și cum ceva șchiopăta. Am încremenit în pat, ținând respirația, sperând că sunetul va înceta. Dar pașii s-au oprit chiar sub fereastra mea.

Am adunat tot curajul pe care-l mai aveam și m-am uitat pe geam. Nimic. Doar umbra copacilor dansând în lumina lunii. Dar atunci am simțit-o. O prezență. Era acolo, în întuneric, și mă privea. Nu am văzut-o, dar știam că e acolo.

Din acea noapte, prezența nu m-a mai părăsit. Oriunde mergeam, o simțeam în apropiere, ca o umbră pe care nu o puteam alunga. Prietenii mei au început să observe schimbarea. Îmi spuneau că arăt obosit, că păream distrat. Dar ce puteam să le spun? Că o femeie-fantomă mă urmărea?

Culmea a fost când, într-o noapte, m-am trezit cu sentimentul că cineva mă ține de mână. Am deschis ochii și am văzut-o pe ea, stând lângă patul meu. Părul ei alb strălucea în întuneric, iar ochii ei păreau două prăpăstii fără fund.

— E timpul, a șoptit ea, iar vocea ei mi-a străpuns mintea ca o lamă.

În acel moment, ceva s-a rupt în mine. Am țipat, am lovit cu mâinile, dar totul a fost în zadar. Ea doar s-a uitat la mine cu o expresie rece, neclintită.

Dimineața următoare, m-am trezit pe podea, cu semne de gheare pe braț. Părinții mei au decis să mă ducă la un psiholog, crezând că sunt doar coșmaruri cauzate de stres. Dar nici un doctor, nici o pastilă nu au putut alunga ceea ce trăiam.

Așa am ajuns să înfrunt ceea ce am evitat luni întregi. Într-o seară, cu inima cât un purice, am luat o lanternă și am mers din nou în pădure. Era clar că femeia voia ceva de la mine, iar singura cale de a pune capăt terorii era să înțeleg ce se întâmpla.

Când am ajuns din nou în poiană, totul era exact cum îmi aminteam. Cercul de pietre, copacul răsucit, și ea – așteptând. Dar de data asta, vocea ei era diferită.

— Te-ai întors, a spus, iar tonul ei părea mai cald, aproape uman.

Am făcut un pas înainte, tremurând.

— Ce vrei de la mine? am întrebat, vocea mea abia un șoptit.

Ea m-a privit lung, ca și cum analiza fiecare colțișor al sufletului meu.

— Nu e vorba despre ce vreau eu, ci despre ce vei deveni tu.

Atunci mi-a spus o poveste care m-a lăsat fără cuvinte. Ea fusese cândva o simplă muritoare, prinsă într-un ritual străvechi care a legat-o de acel loc pentru eternitate. Iar acum, rolul ei era să găsească pe cineva care să-i ia locul. Cineva care să preia povara de a veghea asupra pădurii și a secretelor ei.

— Tu ești alesul, a spus ea, iar cuvintele ei au fost ca o sentință.

Nu mi-am amintit niciodată exact ce s-a întâmplat în acea noapte. Doar că, la răsărit, eram singur în poiană, iar femeia dispăruse. De atunci, însă, întunericul nu mi-a mai fost străin. Era parte din mine.

Și, deși încă îmi este frică, înțeleg acum de ce. Pentru că întunericul nu este doar lipsa luminii. Este locul unde se ascund poveștile, secretele și umbrele fiecărui suflet. Iar eu sunt cel care veghează.