A petrecut ore întregi așteptând telefonul, dar acesta nu a sunat niciodată. Se plimba nervos prin cameră, cu telefonul strâns în mână, încercând să înțeleagă de ce promisiunea făcută cu o seară înainte părea acum un simplu fum. În mintea lui, roiau tot felul de scenarii: poate că era doar o glumă, poate că ceva grav se întâmplase sau, poate, și mai rău, fusese uitat cu desăvârșire.
Cătălin, un bărbat la treizeci și ceva de ani, fusese obișnuit să trăiască cu o anumită doză de dezamăgire. Viața îi servise destule lecții care să-l facă precaut și să nu-și pună mari speranțe în oameni. Cu toate acestea, de data asta era diferit. Telefonul care trebuia să sune era de la Ana, o femeie pe care o cunoscuse recent și care îi promisese ceva ce părea simplu: să-l ajute să recupereze o valiză pierdută într-un aeroport dintr-un oraș străin.
Era mai mult decât o valiză. Înăuntru erau documente importante, un ceas de familie care aparținuse bunicului său și un manuscris la care lucrase ani de zile – o poveste pe care o ținea aproape de suflet și pe care visa să o publice. Faptul că Ana lucra pentru compania aeriană îi dăduse speranțe că situația se va rezolva rapid. „Lasă totul în grija mea,” îi spusese ea cu un zâmbet cald care îi inspirase încredere.
Dar acum, trecuseră aproape două zile și liniștea telefonului era asurzitoare.
Seara se lăsase grea, iar în cameră plutea o tensiune apăsătoare. În cele din urmă, obosit și descurajat, Cătălin se prăbuși pe canapea, cu mâinile în păr. În momentul acela, telefonul vibra ușor pe masă. Un mesaj. „Vino mâine la ora 8 dimineața în parcarea aeroportului. Nu pune întrebări.” Era semnat doar cu inițiala „A.”
Cu inima bătând nebunește, Cătălin simțea cum adrenalina îi inunda corpul. Ce însemna asta? De ce era nevoie de discreție?
A doua zi dimineață, cu ochii încercănați de lipsa somnului, își făcu drum spre aeroport. Parcarea era aproape goală, iar aerul rece al dimineții îi pătrundea în oase. O mașină neagră, cu geamuri fumurii, era parcată într-un colț. Cătălin se apropie, iar geamul din față se lăsă ușor.
Ana era la volan, dar chipul ei părea tensionat, lipsit de zâmbetul cald pe care îl ținea minte. „Urcă-te,” îi spuse ea scurt.
„Ce se întâmplă?” întreba Cătălin, dar femeia îi aruncă o privire care îl făcu să tacă.
Mașina porni în tăcere și, după câteva minute, ajunseră într-un depozit părăsit de la marginea orașului. „Valiza ta e aici,” spuse Ana în cele din urmă, dar tonul ei nu avea deloc aerul unei vești bune.
Cătălin coborî din mașină, iar când intrară în depozit, văzu valiza pe o masă. Dar ceea ce îl surprinse nu era obiectul în sine, ci prezența unui bărbat masiv care stătea lângă ea. „E tot ce voiați,” spuse Ana către bărbat.
„Ce... ce înseamnă asta?” îngăimă Cătălin, simțind cum fiecare fibră din corpul său țipă de confuzie.
„Îmi pare rău, Cătălin,” spuse Ana, privindu-l direct în ochi. „N-a fost niciodată vorba doar despre valiza ta. Înăuntru e ceva ce valorează mai mult decât îți poți imagina.”
Fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplă, bărbatul masiv deschise valiza și scoase manuscrisul. Îl răsfoi repede, cu o expresie satisfăcută. „Exact ce căutam,” spuse el înainte de a se întoarce spre Ana. „Bună treabă.”
Ana își coborî privirea, iar în acel moment, ceva în mintea lui Cătălin făcu clic. Fusese folosit. Fiecare promisiune, fiecare zâmbet – totul fusese un joc. Dar de ce?
„Vreau să-mi explici,” spuse el, furia crescându-i în voce.
Bărbatul râse scurt. „Explicații? N-ai să înțelegi niciodată. Manuscrisul tău conține ceva ce noi căutăm de ani de zile – un cod, o hartă, ceva ascuns în text. Nici tu n-ai idee ce ai scris acolo.”
Cătălin simți că lumea se prăbușește în jurul lui. Dar înainte să poată spune ceva, Ana îi aruncă o cheie. „Fugi,” șopti ea. „E o mașină în spate.”
Bărbatul masiv întoarse capul, dar Ana scoase un pistol din geantă și îl amenință. „Acum, Cătălin!”
Fără să stea pe gânduri, Cătălin fugi. În urechi îi răsuna ecoul unui foc de armă.
În acea zi, în timp ce conducea în grabă pe drumurile pustii ale orașului, Cătălin realiza că viața lui nu va mai fi niciodată la fel. Manuscrisul nu mai era al lui, dar poate că el conținea mai mult decât își imaginase vreodată.
Și Ana? Era o trădătoare sau o salvatoare? Răspunsul avea să-l găsească într-o zi, dar nu azi. Azi, singurul lucru care conta era că trăia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu